A(m) fost băiat bun

SOF 14 Apr 2024 23:32

Este ceva în construcția mea internă, un fel de buton care se acționează singur de fiecare dată când cineva îmi cere ajutorul. Un buton care declanșează o rutină ce nu îmi permite să spun ”Nu pot să te (mai) ajut”.

Indiferent de natura ajutorului, moral, material, fizic, financiar, etc, pur și simplu mă regăsesc de fiecare dată în postura în care spun Da însă în mintea mea apare dilema, Când o să te înveți să spui - Nu! Ajunge, te-am ajutat destul.

Personal, cer ajutorul rareori, de obicei atunci când problema respectivă mă depășește. Aici aș adăuga faptul că până să îmi declar neputința, întorc lucrurile pe toate fețele căutând (uneori cu disperare), rezolvarea prin forțele mele. Nu de puține ori am abandonat chestiuni din simplul fapt că nu doream să cer ajutorul nimănui. Le trec la eșecuri, neputințe. Să cer ajutor este încadrat de subconștientul meu în zona rușinii. De ce am astfel de auto-convingeri nu aș putea spune, probabil, cine știe ce traume ascunse din copilărie.

Acum stau și mă gândesc cât de ușor e pentru unii să spună Nu, să găsească tot felul de motive (de la puerile și până la cele lacrimogene), totul natural, fără bătăi de cap. Fără complexe și analize de conștiință.

Eu am analize și complexe, când ajutând pe X, pe Y, pe Z de 5, 10, 20 de ori îmi dau seama că atunci când le voi cere ajutorul (improbabil), răspunsul lor o să fie Nu pot, nu am cum acum. Ok, nu ajut pe datorie, te-am ajutat, obligat îmi rămâi dator, nu, departe de mine acest gând. Și totuși, văd tot mai des cum pentru anumiți oameni pe care i-am ajutat, devin în multe momente invizibil. Atunci când le merge bine, habar nu mai au de mine.

Și atunci mă întreb iar, de ce naiba sunt eu băiat bun? Ca atunci când o să mor lumea să spună lângă mormântul meu ”A fost băiat bun, păcat de el!